Calea de mijloc - amr bainal amrain
În general, punctul de vedere șiit ȋn ceea ce privește liberul arbitru și determinarea este considerat a fi distinct și diferit atȃt de credinţa școlii Așairah, cȃt și de cea a școlii Mutazilah. Credinţa școlii șiite este denumită „
amr bainal amrain”, adică un lucru între cele două lucruri. Așa cum am menționat mai înainte, această sintagmă provine din mai multe tradiții ale imamilor infailibili. Folosind această sintagmă, ei s-au referit la credinţa grupării Mutazilah ȋn libertatea absolută a omului și la cea a grupării Așairah, ȋn determinare.
Unii au interpretat „
amr bainal amrain” spunȃnd că:
„În unele cazuri, aceasta înseamnă libertate absolută, în timp ce în altele ȋnseamnă determinare”. Dar această idee nu este corectă, din moment ce imamii au afirmat în mod clar că acest lucru este diferit de cele două. Interpretarea potrivită ar fi să le respingem pe amȃndouă, atât libertatea absolută cȃt și determinarea.
„
Amr bainal amrain” nu ȋnseamnă determinare deoarece:
Conform ȋnvăţăturilor Ahle Beit (a.s.), libertatea și puterea i-au fost date omului de către Allah și El i-a dăruit acestuia libertatea de a alege faptele care-i plac și care nu-i plac. Dacă omul face un anumit lucru, atunci aceasta este din cauza libertăţii și puterii sale, iar dacă nu ȋl face și atunci el este liber. Această libertate și putere ȋl face responsabil pentru toate faptele lui, fie bune sau rele. Prin urmare, omul devine responsabil pentru toate acțiunile sale din cauza libertăţii și puterii lui. Iar Allah nu este niciodată autorul faptelor omului, prin membrele sale, așa cum susţine școala Așairah și Allah nu este niciodată creatorul faptelor omului (aici, prin creator ne referim la sensul de
خالق / فاعل). Omul săvȃrșește fapte prin propria intenție și putere și el este responsabil pentru faptele sale, nu Dumnezeu. Așadar, a-l răsplăti pe cel care face fapte bune și a-l pedepsi pe făcătorul de rele nu este ceva nelalocul lui.
Această interpretare este simțită ca fiind corectă ȋn mod instinctiv de către fiecare ființă umană. Este o diferență între a coborȋ de pe munte și a aluneca de pe munte, ȋntre a sări într-un bazin de înot și a fi aruncat în el, ȋntre a vorbi în stare de veghe și a vorbi în somn, ȋntre a arunca un pahar și a scăpa un pahar, etc. Toate exemplele de mai sus sunt văzute, simțite și înțelese de noi în viața de zi cu zi. În toate aceste exemple în care este implicată intenția omului, el merită o răsplată sau o pedeapsă, dar în ultimele exemple, în care acțiunile omului sunt involuntare, el nu merită nici recompensă, nici pedeapsă.
‘
اَمْرٌ بَيْنَ الْاَمْرَيْنِ’ nu ȋnseamnă nici libertate absolută pentru că libertatea, puterea, voinţa, etc. pe care le are omul i-au fost dăruite de Dumnezeu și nu provin de la el ȋnsuși. Oricȃnd dorește Allah, El ȋi poate lua omului această putere. În ciuda faptului că are putere și libertate, omul nu poate niciodată să se sustragă controlului și autorităţii divine. Puterea și voința lui Dumnezeu sunt categoric dominante și superioare celor ale omului. Dacă omul este capabil să comită un păcat, aceasta nu înseamnă că el a detronat puterea lui Dumnezeu și că I-a slăbit autoritatea. Nici nu se poate spune că Dumnezeu nu are puterea de a opri un păcătos. Trebuie să punem astfel problema: un păcătos comite păcate folosindu-se de puterea și de voinţa care i-au fost date de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu i-a smuls această putere. Omul comite păcate pentru că Dumnezeu i-a permis să rămână liber și puternic și nu i-a luat înapoi, nu i-a retras din prudenţă sau din precauţie puterea și autoritatea pe care i le-a dăruit.