Să ne rugăm în faţa copiilor

Să ne rugăm în faţa copiilor

Trebuie să existe un anume timp şi un anume loc pentru rugăciune. Vom spune rugăciunile acasă, împreună cu familia, sau vom lua copilul de mână şi îl vom duce la moschee. Vom face aceasta din urmă mai ales dacă mama nu poate împlini rugăciunile în anumite zile. Cum ea nu îşi poate împlini rugăciunile, copilul va gândi: „Deci rugăciunea o poţi face sau nu”. Iată de ce e bine să-ţi duci copiii la moschee în astfel de zile. Mai există o modalitate de spulberare a îndoielii: în zilele în care femeile nu au datoria rugăciunii, mama îşi va face abluţiunea ca întotdeauna, se va aşeza pe covorul de rugăciune, îşi va întoarce palmele în sus, către Cel Atotputernic, şi I se va ruga. În felul acesta, mama se va ruga şi totodată va spulbera orice nedumerire din mintea copilului. Această purtare este încurajată şi în multe lucrări islamice de referinţă. Şi este de o importantă covârşitoare în creşterea copilului. Când procedăm aşa, copilul va vedea capete plecate, ochi înlăcrimaţi şi mâini cu palmele întinse spre rugăciune. Va înţelege că suntem robii Lui.

Va veni o zi când se va auzi chemarea la rugăciune şi, dacă tu nu o auzi, îţi va atrage atenţia copilul. Îţi va spune: „Tată, mamă, trebuie să ne facem rugăciunea!” Vei culege astfel roadele muncii tale.
În fiecare zi trebuie să-ţi găseşti timp pentru a te ruga lui Allah. În acele momente, stabilite dinainte, trebuie să-i oferi Celui Atotputernic rugăciunea ta invocând Numele Lui şi arătând astfel că El este oricând liman ocrotitor şi adăpost. Este bine să te rogi în plină vedere şi cu glas tare. Însoţitorii Trimisului lui Allah au învăţat de la acesta rugăciunile pe care le rostea. Multe dintre aceste rugăciuni ne-au parvenit prin intermediul soţiei sale, Aisha, dar şi datorită lui Ali ibn Abu Talib şi a fiilor săi.

De unde se poate vedea că dacă vrei să-i înveţi pe copiii să se roage, e bine să-i laşi să vadă şi să audă cum te rogi tu. Dacă vrei ca inima lor să tresară ori de câte ori este pomenit numele lui Allah, tu, mai mult decât oricine altul, trebuie să le oferi exemplu.

Am avut în viaţă prilejul de a vedea scene care mă cutremură ori de câte ori mi le reamintesc. Imaginea devoţiunii bunicii mele pentru Allah m-a influenţat în mod covârşitor. Eram mic când bunica a murit, dar încă mi-aduc aminte emoţia şi freamătul ei, ori ce câte ori tata recita vresuri din Coran sau începea să vorbească despre Islam. Punea atâta suflet în tot ceea ce ţine de religia noastră, încât dacă cineva rostea înflăcărat numele lui Allah, se făcea albă la faţă şi aşa rămânea peste zi. Felul ei de a se purta a avut o puternică influenţă asupra mea. Deşi era neştiutoare de carte şi necunoscătoare în multe privinţe, rugăciunile ei sincere şi lacrimile ei adevărate m-au mişcat adânc. Am auzit de multe ori oameni învăţaţi ţinând predici însufleţitoare, dar nici unul dintre ei nu mi-a mişcat sufletul aşa cum a făcut-o bunica mea. Sunt musulman datorită credinţei sincere pe care am văzut-o la părinţii mei şi la bunica mea.

Părinţii trebuie deci să fie foarte atenţi ce fac acasă. Cum am spus mai devreme, dacă îţi rosteşti necazurile cu glas tare către Cel Atotputernic, dacă suspini la Uşa Sa şi Îl chemi, dacă te rogi deschis şi cu deplină supunere faţă de Creatorul Cel Preamărit, toate acestea lucruri îl vor impresiona adânc pe copil. Strădania de a te pregăti pentru Viaţa de Apoi, care trebuie să fie prima noastră grijă, se va imprima în mintea copilului şi copilul îşi va aminti întotdeauna de rugăciunile tale pline de speranţă, de dragoste şi de pioşenie. Trebuie să te rogi ca şi cum L-ai vedea pe Cel Atotputernic, ca şi cum I-ai simţi mereu prezenţa. Felul în care stai, felul în care îţi pleci capul, felul în care îngenunchiezi, totul trebuie să aducă aminte de El. Cum ai sta în faţa Lui? Imaginează-ţi că Allah este în faţa ta şi spune: „Robul meu! Ridică-te şi dă socoteală pentru faptele tale!” Vei sta smerit, aşteptând să primeşti Îndurarea Sa. O astfel de atitudine în rugăciune, prin care simţim Sublimitatea Lui şi recunoaştem nevrednicia noastră, este însufleţitoare pentru toţi cei din jur, aşa cum e şi pentru noi. Într-un hadith, Trimisul lui Allah a spus: „Sunt clipe pe care le petrec cu Allah în care nici îngerii cei mai de seamă şi nici vreo altă fiinţă nu se pot apropia de mine” (Al-‘Ajluni, Kashf al-Khafa, 2 : 173). O astfel de clipă luminată pe care o trăim îi va inspira pe copiii noştri în rugăciunile lor. Mai târziu, când se vor confrunta cu pericole care le pot zdruncina credinţa, amintirea părintelui care se ruga fierbinte le va sări în ajutor şi le va arăta Calea.

Este un lucru peste care nu trebuie să trecem cu uşurinţă. In sura Yusuf, Coranul ne vorbeşte de un astfel de fapt de natură psihologică. După cum ştim bine, Profetul Yusuf nu s-ar fi lăsat ispitit de o femeie. Şi totuşi, Coranul spune: “... de n-ar fi văzut semnul Domnului său” (12 : 24).

Deşi ramâne un lucru controversat, după interpretarea dată de o seamă de mari învăţaţi, semnul văzut Yusuf a fost imaginea tatălui său, Profetul Yaqub, care i-a acoperit gura cu mâna şi a strigat, cu mare mirare: „Yusuf!” Yusuf, lăudat pentru marea sa curăţenie, şi-a dat seama şi a strigat: „Ferească Allah!” Ochii tăi plini de lacrimi şi credinţa adevărată cu care ceri ajutorul lui Allah vor juca un rol esenţial în viaţa copilului şi îl vor feri de căderea în greşeală. Aceste imagini vor rămâne atât de vii în subconştientul său încât îi vor putea vorbi, ori de câte ori îl încearcă vreo ispită. Îi vor spune: „Copilul meu, ce vrei să faci?” Şi îl vor păzi astfel de orice rele întâmplări.

Scris de Fethullah Gülen