Scolile teologice Ashairah si Mutazilah

După moartea Nobilului Profet (s.a.w.a.), problema care a preocupat mintea oamenilor a fost cea a predestinării (تقدير). Dacă Atotputernicul a hotărȃt deja acţiunile fiecărei ființe umane, atunci cum este posibil ca omul să acționeze din proprie iniţiativă și de la sine putere, exercitȃndu-și voința liberă? Se poate spune că este greu de crezut în liberul arbitru al omului și ȋn același timp în predestinare. Acest lucru se datorează faptului că, dacă Dumnezeu a predestinat deja fiecare acțiune a omului, atunci omul nu are nicio putere sau libertate de a decide. Deși aceasta a fost o întrebare legată de intelect și a avut o mare influență asupra musulmanilor, politicienii din acea epocă au profitat pe nedrept de ea, iar acest lucru a sporit foarte mult confuzia și a crescut îndoielile. Ei au interpretat greșit această credință în predestinare, sugerȃnd că Cel Atotputernic a programat toate acțiunile omului. Această interpretare eronată a fost cea mai bună scuză pentru toate greșelile lor.




De aceea, atunci când Ashab-e-Jamal au ȋntrebat-o pe Ayișa de ce a purtat război împotriva Imamului Ali (a.s.), vărsȃnd sângele a mii de musulmani, răspunsul pe care l-au primit a fost: „Acest lucru a fost destinat de Dumnezeu și pentru a executa planul lui Dumnezeu există anumiţi agenți și anumite cauze”. (Tarikh-e-Baghdad, vol. 11, p.160)




Sau atunci când oamenii au protestat împotriva lui Umar b. Saad după ce acesta l-a ucis pe nepotul Profetului (s.a.w.a.), Imamul Husein b. Ali (a.s.), fără nici un motiv, singurul răspuns pe care l-a putut da a fost: „Așa a fost destinat din ceruri. Îmi pare rău că l-am ucis. I-am vorbit vărului meu Husein b. Ali (a.s.) despre executarea destinului, dar el a refuzat să-l accepte." (Tabaqat-e-Ibn-e-Saad vol. 5 p. 110_)  [url=#_ftn2]
[/url]

[url=#_ftn2]
[/url]

Sau atunci când Muawiyah l-a numit pe Yazid succesor al său și a cerut oamenilor să-i jure credinţă acestuia, unii au obiectat ȋmpotriva actului de a impune naţiunii musulmane un conducător imoral, printre care Ayișa și Abdullah b. Umar. Muawiyah și-a justificat fapta diabolică spunȃnd: „Califatul lui Yazid este unul dintre acele lucruri predestinate de Dumnezeu, iar când ceva este predestinat de către Cel Atotputernic, oamenii nu au nici un cuvânt de spus în această privinţă.” Nu există o cale mai ușoară de a scăpa de responsabilități.




Întrucȃt imamul infailibil, ales de Dumnezeu, a decis să se retragă din toate activitățile sociale, cȃnd ummah musulmană a fost asaltată de dilemele intelectului, situaţia a ajuns pȃnă acolo ȋncȃt majoritatea comunității islamice a început să creadă în predestinare. Savanții Ahle Hadith au propagat această idee chiar și mai mult, raspȃndind-o cȃt de mult au putut.

  



[url=#_ftnref2][/url]

Dar a pune toate faptele noastre, în special pe cele de asuprire și tiranie pe seama predestinării lui Allah și interpretarea greșită a destinului în așa fel încât omului ȋi este smulsă libertatea, nu a găsit mulţi adepţi printre cei învățați și inteligenţi. Această interpretare greșită, pe lȃngă faptul că este contrară naturii umane, mai dă naștere la trei efecte negative, și anume:


(1)        Această interpretare greșită ȋi absolvă pe toţi conducătorii opresivi și tirani de nelegiuirile lor: asuprire, nedreptate, distrugere, etc. De asemenea, ea aruncă ȋntreaga vină pentru greșelile lor asupra lui Dumnezeu. Am explicat acest lucru în capitolul al doilea.


(2)        Dacă omul este neputincios și este ocupat doar cu îndeplinirea destinului ceresc și dacă nu are nici un fel de voință liberă sau de putere asupra destinului său, de ce au fost trimiși profeții și mesagerii? Au încearcat ei oare să schimbe destinul hotărȃt de Allah? De ce i-au chemat la religie și credință pe cei care au fost predestinaţi să fie necredincioși?


(3)        Dacă Allah este executorul real al acțiunilor omului și omul este doar o unealtă în acest proces al predestinării, de ce este un necredincios și un păcătos condamnat și de ce este un credincios lăudat? De asemenea, dacă totul este predestinat, atunci cum se justifică viaţa de apoi, tragerea la răspundere și judecarea oamenilor?


Deși această interpretare greșită a predestinării a fost propagată pretutindeni de ȋnvăţaţii Ahle Sunnat care au fost încurajați în acest sens de domnitorii și regii din timpul lor, a existat un grup numit Mutazilah care s-a opus acestei idei cu ȋnverșunare. Dar, în abordarea lor radicală, au mers la cealaltă extremă și au negat orice implicare divină în acțiunile umane. Ei au propagat ideea de „libertate absolută de a alege” (تفويض) și prin urmare, au fost de asemenea cunoscuţi sub numele de Mufawwizah.


(4)        Aceștia (معتزلة), în efortul lor de a-l curăţa pe Dumnezeu de păcate și de a-L scăpa de responsabilitatea pentru nelegiuirile omului, au început să creadă în libertatea absolută a omului, adică Dumnezeu nu are nici un fel de autoritate asupra acțiunilor acestuia. Pentru a-L purifica pe Dumnezeu de păcate ei au atins graniţele politeismului. De aceea, ei au fost mai fost numiţi și اَهْلِ تَنْزِيْه.


                        Acest grup a luat fiinţă în secolul al doilea după Hijrah, ȋn urma eforturilor lui Wasil b. Ata (decedat ȋn anul 131 A.H.) și Amr b. Ubayd (decedat ȋn anul 144 A.H.). El a primit sprijinul politic al califilor Mamun, Motasim și Wasiq în timpul domniei Abbaside și s-a răspândit repede. Datorită acestui lucru, adversarii lor au avut o viaţă  foarte grea în această perioadă. Dar în timpul domniei lui Mutawakkil, situaţa s-a schimbat complet. A existat un război ideologic feroce ȋmpotriva școlii Mutazilah și încă o dată, scena politică a devenit favorabilă credincioșilor ȋn predestinare. Pe de altă parte, ȋntrucȃt gruparea Mutazilah nu a avuta sprijin politic, a avut puncte slabe și inacceptabile în opiniile lor și a respins total noţiunea de predestinare (lucru care era împotriva versetelor coranice și a tradițiilor profetice), școala lor de gândire a devenit mai slabă pe zi ce trecea și ȋn secolul patru după Hijrah a fost complet desființată. În cele din urmă, în secolul al patrulea după Hijrah, aceasta a fost înlocuită de Așairah,  în care opiniile savanților Ahle Hadith au luat o nouă formă.


                        Şcoala Așairah era complet înclinată spre Tawhid. Pentru a se protejat de ideile politeiste ale ideologiei Mutazilah, ei I-au atribuit lui Dumnezeu toate faptele lor, bune sau rele și l-au considerat pe om ca pe o creatură neputincioasă. Omul era doar un instrument în mâinile lui Dumnezeu, prin care El executa tot ce vroia. În teama lor de a nu cădea ȋn politeism, adepţii școlii Așairah au ajuns fără să vrea în ghearele necredinţei (كفر). Ei s-au opus cu ȋnverșunare celor care credeau că Dumnezeu nu  intervine în acţiunile bune sau rele ale omului (adică ȋn intervenția lui Dumnezeu), dar partea cea mai rea este că I-au atribuit lui Dumnezeu nedreptatea, crezȃnd că toate faptele rele săvȃrșite de Dumnezeu prin oameni vor fi pedepsite în iad.

După înfrângerea curentului Motazelah, școala Așairah (fondată de Abul Hasan Așari) a rămas în prim plan datorită sprijinului primit de la conducătorii și regii acelui timp. În prezent, cea mai mare parte a musulmanilor sunniţi au această credință. Toate cele patru secte Hanafi, Hanbali, Maliki și Şafai urmează școala Așairah, dar gruparea Wahhabi este mai aproape de Ahle Hadis în ceea ce privește principiile religiei lor.


Școala de gândire Așairah a fost fondată de Abul Hasan Așari. Prin urmare, adepții săi sunt numiţi Așairah.
Perioada care a durat din secolul unu până în secolul al patrulea și chiar după aceea a fost dominată de dezbateri și dispute cu privire la libertatea de acțiune a omului și la predestinare. Ambele grupări și-au elaborat argumentele lor teologice în sprijinul propriilor convingeri. În aceste argumentări, punctul central al școlii Așairah a fost Tawhid-ul și respingerea oricărei forme de Şirk ȋn rȃnduiala universului. Pe de altă parte, școala Mutazilah a argumentat în favoarea voinței libere a omului, în încercarea de a-L purifica pe Allah de acțiunile nedrepte ale omului. În aceste discuții, nici una dintre aceste grupări nu a putut să prezinte argumente incontestabile pentru a convinge cealaltă parte de adevărul propriilor  opinii.


Abu Is'haq Asfarani (decedat ȋn anul 418 AH) este considerat a fi printre cei mai de seamă ȋnvăţaţi ai școlii Așairah; el a fost un susținător important al Tawhid-e-Af'ali. Odată,  Abu Is'haq se afla lângă savantul influent al acelui timp, Bani Abbas – autor al Ubbad. În acel moment, marele savant al școlii Mutazilah – Qazi Abdul Jabbar (decedat ȋn anul 415 AH) a intrat ȋn ȋncăpere. Când Qazi l-a văzut pe Asfarani, a protestat prin rostirea următoarei fraze:
سُبْحَانَ مَنْ تَنَزَّهَ عَنِ الْفَحْشَاءِ
 „Slavă Celui care este curat de orice imoralitate.”


Prin această afirmație, Qazi a dorit să protesteze împotriva credinței școlii Așairah ȋn Tawhid Afali (adică numai Dumnezeu este sursa tuturor acțiunilor, inclusiv a imoralităţilor). Abu Is'haq a răspuns repede:
سُبْحَانَ مَنْ لاَ يَـجْرِى فِيْ مُلْكِهٖ اِلاَّ مَا يَشَاءُ
 „Slavă Celui fără de a cărui voinţă nimic nu poate să se ȋntȃmple în Împărăția Sa.”
Abu Is'haaq s-a referit la faptul că ei credeau că omul este capabil să facă ceva împotriva voinţei lui Allah.



Există numeroase exemple de astfel de discuții în care nici unul dintre grupuri nu a putut să aducă argumente concludente pentru a-l convinge pe celălalt. Mai mult decât orice altceva, aceste dezbateri s-au redus la ridicarea de obiecții unul împotriva celuilalt, pentru că ambele ideologii erau defectuoase în convingerile lor.