Şi înainte de profeţie, El (s.a.s) a trăit ca un Profet

Omul de încredere

Toate perioadele vieţii Lui, copilăria, tinereţea, maturitatea reprezentau caracteristicile, însuşirile începutului profeţiei, treptele şi scările ei. Aşa se face că, mulţi dintre cei care-L cunoşteau i s-au alăturat imediat ce şi-a proclamat profeţia, crezând în menirea Lui.

Niciodată în viaţa lui nu spusese măcar o minciună. Şi, iată, acest om vorbea despre Allah (c.c) şi proclama că devenise profet. Oare cum este posibil ca un om care în cele mai mici chestiuni nu minte şi când este vorba de o proble-mă atât de importantă şi sublimă poate să spună un neadevăr? [1]

Acest lucru nu era posibil. Iată că oamenii din vremea aceea aşa gândeau, dar nu chiar toţi, doar cei care se lepădau de îndărătnicie şi invidie în-cepeau să creadă. Desigur că, epoca în care trăia era epoca ignoranţei. Dar acest atribut era dat celor care rămăseseră înafara timpului specific Lui. Căci El niciodată nu trăise vremurile ignoranţei.

Era un om devotat, fidel şi toată lumea aşa Îl considera. Era un om care trezea atâta încredere încât, ipotetic vorbind, să zicem că vă gândiţi să plecaţi undeva şi soţia nu are cu cine să rămână, atunci puteţi, fără să şovăiţi, să mergeţi la Muhammed (s.a.s) şi s-o lăsaţi cu El. Puteţi fi siguri că nu s-ar uita la ea nici măcar ridicându-şi o sprânceană. V-aţi gândit să vă încredinţaţi cuiva avuţia? Fără ezitare mergeţi la Muhammed (s.a.s), omul cel mai sigur şi puteţi să fiţi încredinţaţi că nu veţi fi păgubiţi.

Doriţi să ştiţi tot adevărul în legătură cu o problemă? Alergaţi imediat la El, Privighetoarea Vestită a adevărului, simbolul fidelităţii şi ascultaţi-L, apoi luaţi o hotărâre conform spuselor Lui şi toate sfaturile şi îndemnurile le puteţi folosi ca bază în tot ceea ce faceţi. Pentru că El toată viaţa o dată n-a minţit.

Doriţi un argument, o probă? Iată, urcând pe dealul Ebu Kubeys, El întrea-bă oamenii din jur: "Dacă vă spun că din spatele acestui munte vine o armată asupra voastră, mă veţi crede?" Toată lumea într-un glas: "Da, vom crede. Deoa-rece niciodată nu te-am auzit spunând o minciună." Printre cei care spuneau aceste cuvinte se aflau şi duşmanii credinţei, Ebu Leheb şi Ebu Cehil. [2]

Toţi îi confirmau simţul de dreptate şi-l considerau de încredere.

Îşi pierduse tatăl atunci când încă era în pântecele mamei, iar la vârsta de cinci-şase ani a rămas şi fără mamă. Bunicul său, Abdülmuttalib îl ia sub protec-ţia sa, dar la vârsta de opt ani îşi pierde şi bunicul. De parcă soarta îl diferenţia de toţi şi-l pregătea să se lase în voia lui Allah (c.c). Toţi cei care puteau să-i în-tidă o mână de ajutor dispăreau şi în lumina unicităţii divine era prevenit că va fi protejat de Cel Drept prin apariţia tainei unicităţii. El, simţind de la început în conştiinţa sa propoziţiile Kelime-i Tevhîd (Mărturia credinţei în unicitatea lui Allah) şi Hasbünallah (Allah mi-e de ajuns) şi trebuia să le rostească. De aceea, calea falsă trebuia să rămână cu totul în afara epocii Şi aşa a şi fost...

Numele de "Abdullah", care avea ca sens " robul lui Allah (c.c) " şi de "Âmine", însemnând femeie devotată şi cinstită, erau nume potrivite unui tată şi unei mame, care să-L aducă pe lume. Da, El venea pe lume primtr-o femeie ce genera încredere, siguranţă, care era chezăşia ocrotirii.

Înainte de a primi profeţia, acest om, care era superior celorlalţi, cu o nouă onoare, avea ca tată pe cineva al cărui nume însemna "Robul lui Allah". Acest lucru nu este o întâmplare, ci o încuviinţare din porunca lui Allah (c.c).

---------------------------------
[1] Buhârî, Bed'ü'l-Vahy, 3
[2] Buhârî, Tefsir, (111), 1; Tefsir, (26), 2; Müslim İman, 355

El a crescut orfan de tată

A crescut fără tată. În viitor îl aştepta o sarcină foarte grea, o misiune foarte mare. Pentru această îndatorire trebuia să se pregătească de pe acum.Trebuia să aibă o asemenea constituţie încât, să facă faţă tuturor greutăţilor, să fie pe treapta cea mai de sus a destinului. Allah (c.c) L-a ferit de a deveni răsfăţatul bogăţiei şi nici să fie înfricoşat de sărăcie, având grijă să devină un om, care în orice clipă a vieţii sale să-şi păstreze cumpătul şi spiritul dreptăţii, să stea departe atât de excese, cât şi de exagerata cumpătare.
Este foarte important ca un lider să depăşească zilele chinuitoare. El trebuie să ştie ce înseamnă a fi orfan, aşa încât să se dovedească un părinte afectuos al celor din comunitatea sa. Trebuie să fi gustat sărăcia, aşa încât să perceapă starea celor care sunt în administrarea sa. Iată că înalta morală a Me-sagerului lui Allah se hrănea din sâmburele însuşirilor ce se găseau în El: a întinde mâna celor orfani şi săraci, a fi capabil să te îngrijeşti de oameni, iar natura lui umană se hrănea din apa, pământul şi aerul ce-l înconjurau.
Chiar şi atunci când a atins înalte culmi, nu s-a delimitat de starea de la început şi neschimbându-şi modul de viaţă de până atunci, a urmat calea cea dreaptă. Acest lucru denotă o personalitate care nu are egal. De-alungul vieţii sale nu a mustrat sau dojenit vreun orfan şi n-a lăsat cu mâna goală pe cel care i-a cerut ceva. Pentru că, acest lucru i-a fost poruncit personal de către Cel Drept: "Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit? Rătăcitor te-a aflat şi te-a călău-zit? Sărac te-a aflat şi te-a îmbogăţit? Orfanul, tu să nu-l oropseşti! Cerşetorul, tu să nu-l alungi! De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!" (Duha [Lumina zilei], 93/6-11).
Ori de câte ori recit această sura, chiar dacă tatăl meu nu mai este de mult printre noi, mi-aş dori să-mi fie protector şi, ca să nu mă gonească de la uşa lui, i-aş zice: "Iată la uşa ta un orfan! Nu goni acest orfan de pe pragul tău!"

Lângă Abdülmuttalib

Cu mult timp în urmă Abdülmuttalib intuise lumina profeţiei Lui. Zilele petrecute lângă El erau îmbelşugate şi cu voie bună. Îl lua la întâlnirile celor mari, tratându-L cu cinste. În El vedea eliberarea omenirii. În privirile Mesagerului lui Allah era o profunzime, care nu se mai întâlnea în privirile altora. Poate că Luey, de care se spune că ar fi fost un strămoş profet, a vestit venirea unui profet din rândul urmaşilor săi şi Abdülmuttalib, bazându-se pe această vestire, a aflat că Mesagerul lui Allah va deveni profet sau şi-a dat seama. Se poate spune că din această cauză îşi iubea nepotul foarte mult şi-L ocrotea ca pe ochii din cap.
Simţindu-şi sfârşitul, acest mare om a plâns în hohote şi când Ebu Talib, apropiindu-se de el, l-a întrebat pentru ce plânge, i-a răspuns: "N-am să mai pot să-l strâng la pieptul meu pe Muhammed al meu, iată de ce plâng."
Gândiţi-vă că acest om, care în faţa oştirii Ebrehe nu s-a clintit, ai cărui ochi nu s-au umezit în timpul războiului de la Ficar, când s-a luptat cu nenumăra-te triburi, la gândul că se va despărţi de nepotul cel norocos, plângea amar.
Astfel lua sfârşit tutela lui Abdülmuttalib. Spunându-şi testamentul, el a închis ochii acestei lumi. De acum, Ebu Talib lua sub protecţia sa acea "Perlă Strălucitoare."

Mutarea lângă Ebu Talib

Ebu Talib s-a ţinut de cuvânt. Aproape patruzeci de ani l-a susţinut pe Me-sagerul lui Allah, ocrotindu-L. Această binefacere nu a rămas fără răspuns. Cel Drept i-a dăruit copii, aşa cum i-a dăruit şi Măritului Ali (r.a). Urmaşii fiecărui profet proveneau din neamul său. În timp ce urmaşii Mesagerului lui Allah vor continua prin Măritul Ali. Chiar se emite o idee ce ar aparţine Domnului nostru.
Măritul Ali (r.a) reprezenta partea autoritară. El era foarte respectat şi iubit de către toţi. Atributele de sultanul sultanilor, şahul cel viteaz, războinicul, curajo-sul, alesul, ginerele profetului îi erau destinate ca o recunoaştere a mărinimiei pe care a arătat-o Mesagerului lui Allah.
Influenţa lui Ebu Talib, ca şi a lui Abdülmuttalib, era formală. Cel care într-adevăr era protectorul profetului era Allah (c.c). Pe de o parte, Allah (c.c) înălţa acea distinsă personalitate la rangul de profet, iar pe de altă parte, comunitatea îl aducea în punctul culminant al acceptării. Cu trecerea timpului, se limpezeau semnele profeţiei Lui şi Muhammed (s.a.s), ajungând un om pe care toţi îl cu-noşteau, despre care cu toţii vorbeau, îşi păstra locul măreţ în comunitate.